The Fountain

In pofida numeroaselor comentarii pozitive care abunda in cercurile de critica cinematografica, am sa incep recenzia pentru The Fountain intr-o nota mai ponderata, nicidecum depreciativa.

Filmul iese lejer din tiparul clasic de Love Story; mai degraba un poem (mioritic :)) cu trasaturi de melodrama, se serveste la rece cu felurite interpretari.

De-a lungul a trei planuri temporale (a caror juxtapunere degaja confuzie in debutul filmului), Darren Aronofsky il pune pe Tomas/Tommy/Tom Creo in cautarea remediului pentru care protagonistul se consuma (pur si simplu :)), dupa cum urmeaza:

Biologul Tommy (sau Dr. Tom Creo) - in 2006 - se straduieste, in cadrul unei echipe de cercetatori, sa descopere leacul pentru cancer; obsedat fiind de cautari neglijeaza timpul scurt pe care il mai are de petrecut alaturi de sotia sa, intrucat Izzy este in faza terminala.

Tomas - in 1500 - este conchistadorul devotat reginei sale, Isabel, care-l trimite in cautarea Copacului Vietii.
Intamplarea este imaginata de Izzy in manuscrisul ei, pentru care se pare ca si-a focalizat ultimele energii. Capitolul final ramane totusi neterminat, la indemana si cugetarea lui Tommy.

In 2500 - Tom calatoreste intr-un peisaj cosmic spre Xibalba - lumea de dincolo, in mitologia mayasa.

Sintetic, tema tratata in film este numitorul comun intre elixirul alchimistilor, modelul arhetipurilor promovat de psihiatrului Carl Jung, cultele mayase si - de ce nu - conotatii biblice.
Eroul se resemneaza, in cele din urma, in fata conditiei mortii pe care o refuza anterior - sacrificiul pentru eternitate sau moartea ca un act de creatie.

Lasand la o parte motivatia si sensul de natura filozofica al filmului, Darren Aronofsky a pus pe panza un spectacol de muzica si culoare, prin SFX-uri veritabile (care scuza asteptarea de 6 ani) si o coloana sonora compusa de Clint Mansell - poate nu la fel de izbitoare ca Lux Aeterna din Requiem for a Dream, dar apasa artistic pe scenariu si sporeste considerabil procentul calitatii filmului.

Pelicula nu este deloc similara cu celelalte opere semnificative ale lui Darren Aronofsky (Pi si Requiem for a Dream) dar poarta indubitabil amprenta regizorului.
Hugh Jackman s-a descurcat bine, osciland de la scene reusite la unele mai modeste, in orice caz dialogurile personajelor nu sunt conturate de prea mult dramatism. Un alt plus, in opinia mea, este dinamismul, si "accelerarea" progresiva a cadrelor pe parcursul celor 96 de minte (durata optima pentru un astfel de film).

Asadar, stimate cinefil, nu este un film la care sa te relaxezi, sa zambesti ratacind mana pe coapsele partenerei; incordeaza atentia, altfel vei eticheta The Fountain drept un basm plictisitor care te stropeste cu mult oranj pe retina.

Se putea mai bine, se putea mai elegant.
Cert un film de vazut.