Prefata

La un an si treisprece zile de la ultimul articol scris, am bun de tipar introducerii.

N-am mai scris, nu mi-a pierit apetitul, numai ca blogurile astea cu si despre filme redundeaza si nu-i gaseam un rost acestuia, acum nici atat, cat timp vad cat de rigid comentam inainte. Totusi, decat sa opinez in posturi perisabile prin felurite forumuri, mai bine compensez aici prin remarci mai elastice pe marginea filmelor, sa fie mai productiva lectura. :) Pornind de la premisa ca exista filme pentru toata lumea (gratie hazardului creativ al cineastilor) tre' sa potrivim cumva cate un film unui cinefil potrivit, la momentul oportun.

Nimeni nu-ti poate educa gusturile; nici cei mai ageri critici, nici cele mai redutabile opere, ok, nimic nou aici, interesant este ca de multe ori contextul supune apetitul influentei.

Intotdeauna am separat cultura de arta; si consider ferm ca arta ar trebui sa atinga intelectele neofite. Incultul se bucura de arta, celalalt nu-i tocmai sigur. Una din trasaturile artei este sa ajusteze adevarul, exagerand notiunile si formele simpatetice. Asa vad eu, cel putin, si cred ca si filmul vede la fel.

Asa, si ce treaba are asta cu filmul ?
Pai se cheama introducere si publicul tre' sa stie la ce sa se astepte, daca urmeaza sa considere ce scriu despre filme.

Cam atat, mai vorbim.

Rescue Dawn

Un epic mai natural decat jungla in care este filmat, un film intr-adevar film, simplu dar nicidecum superficial, un film care urmareste intamplarile Lt. Dieter Dengler, doborat in timpul razboiului din Vietnam si luat prizonier. N-are sens sa dau detalii despre storyline sau alte repere critice la adresa regiei, scenariului etc., vreau doar sa punctez cateva din impresiile pe care mi le-a lasat filmul, la cald, imediat dupa vizionare. Cum am spus mai sus, e natural, autentic, nu-i impodobit de efecte speciale si alte mofturi PC à la Hollywood, nu se pierde in subintelesuri artistice si e complet lipsit de apropouri politice - desi e un film realizat in backgroundul unui razboi - este exclusiv un film despre om si caracter, in genere curajul dovedit de protagonist.

Aveam doar cateva cunostinte vagi despre Werner Herzog, totusi neamtul poseda un portofoliu vast si probabil inca mai are de aratat. Christian Bale se numara printre actorii care se implica literalmente trup si suflet in film, daca ne amintim de El Maquinista, din 2004, un rol desavarsit, asemenea o interpretare foarte buna si in filmul de fata. La capitolul asta, un rol foarte bun face si Jeremy Davies. De fapt intregul colectiv de actori secundari se descurca bine, de la detinuti pana la garzi, si fiecare are ceva specific - fapt care adauga la comicul filmului.

Cadrele de la inceput sunt deosebite in ceea ce priveste cromatica si ritmul, de altfel intreaga pelicula n-are cusur si decurge constant pana la final, se remarca intentia regizorului de a filma in inima junglei cadre spontane, veridice. Personajele devin simpatice, impresie intarita mai exact de umorul intercalat cu bun gust printre scenele reci. Nu e un film care sa sperie cu atrocitatile prizonieratului, subliniaza alte aspecte si e astfel structurat incat devine accesibil oricarui public.

In prima instanta, Herzog a regizat un documentar, Little Dieter Needs to Fly, 1997 - despre personajul (si cazul) real Dieter; de aici a plecat intriga pentru Rescue Dawn, film in care regizorul s-a folosit de valentele sale artistice moderate de prospectul hollywoodian astfel incat rezultatul s-a bucurat de publicul larg. Coloana sonora este de asemenea reusita, completeaza atmosfera.
Fara echivoc un film bun, de vazut, un film in care Christian Bale reuseste un rol (cu putina indulgenta) de standarde academice.

Breach

De filme cu si despre FBI s-au plictisit aproape toti. Totusi, se-ntampla sa dam si peste cateva scenarii mai reusite. Subiect improspatat de Scorsese in The Departed, culisele federale raman (re)surse inca bune de exploatat pe panza. Breach e scris dupa un fapt real. Banuit de spionaj, prins si condamnat in cele din urma, Hanssen este jucat de Chris Cooper si dejucat de Ryan Phillippe, adjuvantul lui - sau, mai simplu - clerk. Ecranizarea, fidela in mare masura cazului real, detaliaza cateva din punctele terminus ale "carierei" de "mole" a lui Hanssen, care s-a dovedit un om desavarsit, sau cel putin aspirant, disimuland tacticos si divulgand secrete de insemnatate ale agentiei catre rusi.

Filmul incepe cu o secventa dintr-un comunicat de presa in care se mentioneaza arestul suspectului de spionaj, secventa cat se poate de inspirata pentru a nuanta impactul realitate - film, dupa care, in ritm potrivit, scenariul il urmareste pe Hanssen pana in... lift.

Cazul a fost mediatizat la scara larga, ca atare filmul nu are cum sa impresioneze in deznodamant, insa este regizat impecabil (in opinia mea) - din punctul de vedere al intrigii - incat nu devine nici plictisitor, nici lipsit de suspans, nici previzibil. Axat pe un dublu plan, unul - portretizarea lui Hanssen si in plan secund - operatiunea Biroului de a-l prinde sub mai multe capete de acuzare.

Chris Cooper este deja un actor binecunoscut, a jucat, printre altele, in: Syriana, Jarhead, Capote (filme bune pe care le recomand) - dar a dovedit aici un rol principal plin de acuratete si este probabil substanta estetica a intregului film. Un catolic convins (tema credintei este subliniata in varii puncte in film), familist, schiteaza in cele din urma un act de prietenie cu (familia) O'Neill. Relatia boss - adjuvant este bine conturata, in timp ce Ryan Phillippe face un rol foarte bun - agentul in devenire, sceptic, inteligent, atent.

Billy Ray a mai regizat un alt film bun, Shattered Glass, din 2003, cu Hayden Christensen, insa aici, in Breach, mi s-a parut ca a caligrafiat mai bine personajele. Oricum, ambele filme raman in atentia publicului. Laura Linney s-a descurcat bine, s-a potrivit cu rolul de agent special (nu stiu exact ce "grad" avea).

Eh, sunt multe date tehnice (repere critice si etc.), important este ca filmul e de vazut, si din cate am auzit, are sanse la Academie (adica la Oscar). Personal, mi-a placut destul de mult, dialoguri bune, oameni de caracter, si un storyline mai mult decat interesant. Coloana sonora completeaza cu brio atmosfera - si atmosfera in sine, parca apasa rece (e filmat prin sticla albastra, daca nu ma insel), grav.

Apocalypto

Mel Gibson ne arata din nou ca nu se rusineaza in abordarea unor teme ample si - de ce nu - foarte importante (pentru unii), istorice: (a facut-o cu Patimile, iar acum cu civilizatia Maya). Nu-i nimic rau in asta, dar.. macar sa incerce sa le trateze in aceeasi masura, echivaland cinematorgrafic insemnatatea lor (simbolica, de ex.). Mel Gibson dovedeste ca nu se-ncurca (sau nu pierde timpul) cu nimicuri. Si daca pune pe panza, pune filme care sa starneasca - daca nu controverse - macar dezbateri aprinse.

[contine spoilere]

Incapatanarea lui (pentru ca despre asta este vorba la Mel Gibson) de a refuza tiparul hollywoodian se materializeaza de data asta prin distributia integral no-name si dialectul limbii mayase. Aspecte care au contribuit la redarea atmosferei, sau, mai indulgent spus - veridicitatii in film. Portretizeaza fiul-sotul mayas intr-un decor minutios realizat (s-a filmat in Mexic, daca nu ma insel) si prezinta cateva din obiceiurile civilizatiei tribale; eroul se confrunta si se framanta cu cele vazute in timpul vanatorii desfasurate intr-una din zile; in mod evident, temerile sale ies la lumina junglei concretizate in razboinicii care vin sa le pradeze "satul", sa dea foc colibelor, sa le omoare familiile si sa-i ia pe ei, barbatii, ca prizonieri. De aici si intriga.

Tratati ca niste sclavi, prizonierii sunt purtati pana la templul de sacrficii, unde, in cateva secunde li se smulge inima - care urmeaza sa fie prajita in mainile unui preot delirant si dedicata zeilor, iar corpul decapitat urmeaza si el rostogolirii capului pe niste scari - Mel Gibson simpatizeaza atrocitatile. Intre timp un calau, sa-i zic asa, gesticuleaza si se plange de seceta si lipsa recoltei.

Jaguar Paw - personajul principal - hotaraste pe nicovala de sacrificiu ca el "nu poate sa moara acum", si norocul lui, are dreptate, pentru ca zeii - induplecati de sacrificiile aduse lor - acopera soarele, dupa care il descopera - iar tribul, extaziat de cele vazute, incepe sa danseze urland de bucurie.

Cam de pe la jumatate, filmul incepe sa piarda din substanta - se intampla ca Laba de Jaguar (devenit vanat din vanator) alearga pe nerasuflate, urmarit de cativa razboinici condusi de liderul lor care vrea cu orice pret sa razbune moartea fiului sau. Jaguar Paw (care poarta in sinapse ecoul predicii tatalui sau: "sa nu-ti fie frica!") scapa, pe rand de mayasii necrutatori si ajunge exact la timp pentru a-si salva familia.

Daca lipsesc efectele speciale, pai trebuia sa avem cateva scene trase de cozi. Pantera care-l alearga pe Jaguar, filmat au relanti nu mi s-a parut prea exagerata, in schimb saritura a la Baywatch in cascada mult prea inalta, sau mayasul care ridica arcul, se uita incruntat in sus si da drumul la o sageata care se infige - culmea - in ceafa unuia care alerga in opturi la mai bine de 100 de metri distanta.. sunt exact pentru c-asa e-n filme.

Simpatica si Samara care le povesteste razboinicilor nedumeriti de eclipsa de la zei..

[gata cu spoilerele]

Una peste alta, Gibson ne-a regizat un film bun, lung, sa ne familiarizeze cu civilizatia mayasa in punctul sau de declin, a construit bine detaliile, a impresionat prin autenticitate - si ma refer aici (nu numai) la atentia acordata machiajului, fapt ptr care filmul a primit o nominalizare (bine meritata) din patea Academiei de Film - si daca nu s-a fructificat strategia simbolica, macar ne-a oferit peisaje, culoare (mult verde) [amintesc mereu de culoare pentru ca lucrez in domeniu - iar oricare iesire din cenusiul urban e binevenita], personaje - putem spune complexe in "primitivitatea" lor + un film dinamic care nu plictiseste; un film foarte bun pentru cinefilul mai putin pretentios; are, intr-adevar lacune stilistice dar rezultatul scuza ezitarile.

Un film de vazut, nu o pierdere de timp, macar o poveste care sa starneasca completarea tezaurului cultural al fiecaruia cu notioni de civilizatie mayasa. Un film violent, se poate spune, nu dezgustator, dar plin de sange; mai mult mi-au placut indivizii pictati, cu fel de fel de pierce-uri cu oase si lemne, modele in relief in piele, mastile si multe altele, care, cu ingaduinta unora, tin de domeniul artei. Ma repet, in a doua jumatate filmul e mai slabut, in opinia mea, dar merita oricum.

300

M-am trezit tarziu, cum obisnuiesc de altfel, si am ramas in urma cu articolul pentru 300. Ii spun articol, intrucat aduna opiniile mele despre film, n-am sa ridic textul la rangul de cronica. Las' c-au facut-o altii (cronica), (mult) mai savanti ca mine.

Deh!, am clickuit pe Google in cautare de materiale referitoare la batalia de la Termopile. Ma gandeam sa-mi fac tema inainte sa-mi dau cu parerea. Apoi m-a pocnit intrebarea: "Oare pustii exaltati - care se duc la cinema sa vada lovituri dibace cu sulita si improscari cu sange - dau 2 bani pe istorie? Ma indoiesc.

In fond, au dreptate, norocul lor. Daca ma intereseaza istoria, ma uit la documentare, sau petrec ore intregi in biblioteca facultatii, sau, constiincios, lecturez manuale care aprofundeaza istoria Greciei; si toate astea, sa pricep ce-i cu Leonidas si garda lui de 300 de soldati. Eh, la cinema te duci cu partenera, care te trimite dupa popcorn cand ti-e filmu' mai drag, numai sa n-o vezi cum soarbe din priviri panza pe care transpira niste masculi imbracati sumar care zbiara despre onoare si glorie. Cum spuneam, ma duc la cinema sa ma delectez, nu sa-mi consolidez cunostintele despre istorie. Atunci, stimati critici de film, de ce v-a deranjat asa rau ca saracul Zack Snyder a preferat o lupta a la LOTR si a lasat deoparte insemnarile istoricilor?

Frank Miller, acelasi care ne-a impresionat cu Sin City, a scris o nuvela grafica dupa care Snyder a regizat 300, un film dinamic focalizat asupra bataliei de la Termopile, unde Leonidas taie si despica (mai ales) in timp ce gratioasa lui regina incearca sa-l ajute de acasa, in confruntari politice (si altfel).

Se remarca usor contrastele de culori aparte, cadrele parca desprinse din tablouri, atmosfera si peisajul mitic - toate astea (si nu numai!) sa ne minuneze ochisorii.

Multi s-au legat de fizicul actorilor. Este adevarat, soldatii sunt patrati, un fel de streaperi trasi de fiare care dau cu sulita si urla devotament regelui lor; cam atat fac ei. Si? Erau de preferat niste pigmei lesinati de foame in lupta cu ogrii condusi de travestitu` ala de Xerxes? Ah! sa nu uit. Cu slowmotion-ul ce-ati mai avut? Inteleg, suntem critici de film noi - daca nu nu se ridica la standardele noastre de cinefili maturi si experimentati trebuie sa il ridiculizam, gasim noi motive. :| Personal, tocmai slowmotion-ul mi-a placut, de care nu ma mai satur, de la Matrix incoace, e unul din efectele mele speciale preferate care da nuanta scenelor de actiune; nimic de prost gust, nimic invechit, dragii mei. In schimb sunt de acord, epica sufera; nu e mult de povestit, e mai mult de dat cu sabia, iar unele episoade (vezi Ephialtes) sunt mai mult decat previzibile.

Gerard Butler (Leonidas) n-a avut prea multe de facut; doar sa se incordeze si sa tina predici cu voce tare, intr-o postura solemna. In orice caz, un actor modest, in general (nu numai in 300). Lena Headey s-a descurcat bine, zic eu, pe deasupra este si draguta.

300 a fost asteptat cu nerabdare de multi dintre noi, ramane la aprecierea fiecaruia daca a dezamagit; eu unul am fost multumit. Scene de lupta (nu foarte acrobatice dar destul de SF) intr-un decor digital cladit cu maiestrie, cateva creaturi a la LOTR, efecte speciale, sange maro din belsug - tipic comic-book, file de poveste - pe ici pe colo, si mesajul care tinde sa promoveze niste virtuti (ale spartanilor). Un film legat bine, o experienta vizual-auditiva veritabila in cinematograf (se recomanda exclusiv panza ptr filmul asta). Daca la "The Fountain" s-a vorbit de kitsch, aici de penibil sau nostim - totul este relativ la starea pe care o ai, cat de mult (sau repede) te prinde filmul, si cat de pe gustul tau este.

The Fountain

In pofida numeroaselor comentarii pozitive care abunda in cercurile de critica cinematografica, am sa incep recenzia pentru The Fountain intr-o nota mai ponderata, nicidecum depreciativa.

Filmul iese lejer din tiparul clasic de Love Story; mai degraba un poem (mioritic :)) cu trasaturi de melodrama, se serveste la rece cu felurite interpretari.

De-a lungul a trei planuri temporale (a caror juxtapunere degaja confuzie in debutul filmului), Darren Aronofsky il pune pe Tomas/Tommy/Tom Creo in cautarea remediului pentru care protagonistul se consuma (pur si simplu :)), dupa cum urmeaza:

Biologul Tommy (sau Dr. Tom Creo) - in 2006 - se straduieste, in cadrul unei echipe de cercetatori, sa descopere leacul pentru cancer; obsedat fiind de cautari neglijeaza timpul scurt pe care il mai are de petrecut alaturi de sotia sa, intrucat Izzy este in faza terminala.

Tomas - in 1500 - este conchistadorul devotat reginei sale, Isabel, care-l trimite in cautarea Copacului Vietii.
Intamplarea este imaginata de Izzy in manuscrisul ei, pentru care se pare ca si-a focalizat ultimele energii. Capitolul final ramane totusi neterminat, la indemana si cugetarea lui Tommy.

In 2500 - Tom calatoreste intr-un peisaj cosmic spre Xibalba - lumea de dincolo, in mitologia mayasa.

Sintetic, tema tratata in film este numitorul comun intre elixirul alchimistilor, modelul arhetipurilor promovat de psihiatrului Carl Jung, cultele mayase si - de ce nu - conotatii biblice.
Eroul se resemneaza, in cele din urma, in fata conditiei mortii pe care o refuza anterior - sacrificiul pentru eternitate sau moartea ca un act de creatie.

Lasand la o parte motivatia si sensul de natura filozofica al filmului, Darren Aronofsky a pus pe panza un spectacol de muzica si culoare, prin SFX-uri veritabile (care scuza asteptarea de 6 ani) si o coloana sonora compusa de Clint Mansell - poate nu la fel de izbitoare ca Lux Aeterna din Requiem for a Dream, dar apasa artistic pe scenariu si sporeste considerabil procentul calitatii filmului.

Pelicula nu este deloc similara cu celelalte opere semnificative ale lui Darren Aronofsky (Pi si Requiem for a Dream) dar poarta indubitabil amprenta regizorului.
Hugh Jackman s-a descurcat bine, osciland de la scene reusite la unele mai modeste, in orice caz dialogurile personajelor nu sunt conturate de prea mult dramatism. Un alt plus, in opinia mea, este dinamismul, si "accelerarea" progresiva a cadrelor pe parcursul celor 96 de minte (durata optima pentru un astfel de film).

Asadar, stimate cinefil, nu este un film la care sa te relaxezi, sa zambesti ratacind mana pe coapsele partenerei; incordeaza atentia, altfel vei eticheta The Fountain drept un basm plictisitor care te stropeste cu mult oranj pe retina.

Se putea mai bine, se putea mai elegant.
Cert un film de vazut.